"Dacă vreți să vă supărați rău părinții, și nu vă lasă inima să glumiți, puteți cel puțin să deveniți un om al artelor"*

Dimineața de joi, am mai scris despre ea, este dimineața dedicată bunăstării casei, implicit, a noastră. Coc pâine, dar fac asta atât de rar, încât pâinea mea se cere savurată ca un cozonac. Pun semințe de căpșuni în grădinița pe care am gândit-o doar pentru fructe de pădure, coacăze, căpșuni și zmeură. Deasupra lor se ridică proaspeți, renăscuți doi trandafiri englezești. Ascund și un pumn de semințe de busuioc într-un ghiveci din grădinița de plante aromatice de pe terasă, acolo unde găsesc rozmarinul și cimbrul printre cele mai rezistente plante după iarnă.
 
Ies în parcarea magazinului și dau să trec prin fața mașinii, însă un câine uriaș îmi apare drept în față, speriindu-mă doar pentru o clipă, suficientă ca să mă facă să mă opresc din mers. Stăpânul câinelui îmi vede reținerea și îmi face cunoscut faptul că și el, tot ca mine (așa cum bănuiește el), este bucureștean. Sunt amuzată de stânjeneala cu care își plimbă câinele de orașean pe străduțele satului nostru și nu sunt deloc convinsă că strămutarea la oraș a domnului, aflat la o vârstă respectabilă, s-a produs de suficient de mult timp încât să-i mute vreo genă de la locul ei. Hihi.
 
Între timp, Horica îmi confirmă bănuiala, pâinea n-are gust de pâine, deci pot să-i dau pâine goală ca gustare la școală. Nu că nu mi-aș fi confirmat-o singură, chiar înaintea lui Horica. Nu că n-aș ști că Horica aduce frcvent gustarea înapoi acasă.

Nu știu cum este Kiti acum la școală, dar de dimineață s-a trezit înfuriată peste măsură, alergând cu un strigăt de nemulțumire prin toate dormitoarele, de parcă ar fi căutat ceva să o calmeze. Dacă dorm suficient de mult, să-mi păstrez calmul în asemenea momente îmi este la îndemână. Dacă nu dorm destul,...incerc. Am dormit bine azi-noapte, de aceea am urmărit-o cu blândețe și am tot mângâiat-o până s-a liniștit. Apoi a zâmbit, iar de atunci încolo toată frământarea ei a dispărut. Ba am și râs, fiindcă ne-a așezat, pe mine și pe Felix, în anumite poziții și numai în alea în patul mare al dormitorului, astfel încât să îi asigurăm, îmi imaginez, confort trupului ei rămas încă în încordare. Nu pot descrie destul de plastic amuzamentul pe care îl produce Kiti adesea, cu straniile ei posturi, de data asta si cu ale noastre.

Felix întreabă, e normal ca tații să facă treabă în casă; eu îl asigur că este absolut sănătos să se întâmple asta. Totuși băiatul arată o față îndoită și nu este vorba de încrețiturile feței de după somn. Conchide: știu, un singur lucru nu este normal ca tati să facă în casă, de mâncare, fiindcă o mănâncă imediat.

Horia cântă la chitară niște acorduri de blues, înainte de a pleca la școală. Îi citesc dintr-un roman al lui Kurt Vonnegut că "bluesul nu poate alunga cu totul deprimarea dintr-o casă, dar o împinge în colțurile camerei în care este cântat." Și că acesta este "medicamentul specific pentru epidemia de deprimare a întregii lumi".
 
 
* Kurt Vonnegut, Un om fără de țară