Intrușii

Parchez mașina printre blocurile gri și câinii murdari, undeva, să zicem în apropierea adresei pe care o căutăm, adresă pe care binevoitorul meu ghid electronic din mașină, acea voce familiară, feminină, de-a pururea calmă și caldă (pe care trebuie să spun că adesea o compătimesc pentru străduința cu care ne corectează abaterile) a promis că o găsește și chiar a găsit-o, cel puțin cu o aproximație rezonabilă de sute de metri, așadar pardonabila, mai ales că străduțele ce ne țin blocurile bucureștene par a fi numerotate haotic. Împreună cu Horica pornim ușor temători către destinație, eu privind în sus către plăcuțele emailate priponite deasupra intrărilor în blocuri și căutând numărul, băiatul privind precaut în pământ de jur împrejurul nostru pentru a ne feri de câinii blănoși, jegoși, fioroși, zgomotoși și rătăciți ai străzii. Deodată Horica mă ia de antebraț și mă avertizează, oprește-te. Încremenim amândoi, moment în care uit de număr și aud hămăiala răgușită a animalului de la vreo zece metri din fața noastră. Lățosul ne admonestează, către noi își lansează glasul hodorogit. Să ne întoarcem, propune Horica, eu, deși temătoare, observ alți oameni impenetrabili la prezența fizică și auditivă a câinelui ducându-și pașii preocupați mai departe fără ezitare, pe lângă patruped, ba unii chiar atingându-i în trecere corpul, ceea ce mă îndreptățește să deduc că acest câine este cât se poate de familiar cu prezența noastră, a oamenilor (condiție necesară de trai, nu și suficientă), și să găsesc alt destinatar al lătrăturilor înfricoșătoare într-alt patruped jigărit, surpriză, ascuns la nici un metru de picioarele noastre, sub o mașină cocoțată pe trotuar.  Devin brusc curajoasă, îi induc curajul și lui Horica astfel încât trecem, ce-i drept, cu gărzile sus, de zona fierbinte, răsuflând ușurați. Observ cât suntem de distonanți în decorul în care ne aflăm, o mamă grăbită, cu ochii măriți și nedumeriți, ridicați spre înalt, un fiu subțirel, cu dulapul în spate, ținându-se după mama sa, dar încă cu un ochi către câinii lăsați în urmă, distonanță căreia însă i se șterge din stridență odată ce găsesc o femeie suficient de drăguță încât să mă îndrepte binișor către cealalata parte a străzii, acolo unde pe un perete al blocului neterminat încă de pe vremea comunismului zac niște litere mari de tipar, seci, prozaice, triste, ce ne scad pulsul: bibliotecă.

Deschid o ușă grea punând o mână, o fărâmă mai grea decât ușa, pe ea, o mențin deschisă, de data asta cu mâna și mai grea, pentru încă o secundă să pătrundă prin deschizătură și Horica și rostesc, așa cum rostesc eu cuvintele pe care le adresez oamenilor, dar și animalelor, tare, răspicat, prietenește un bună ziua, salut căruia i se răspunde instantaneu, ca un efect al unei lovituri dureroase, cu un șsșșt și un deget mustrător pus pe buzele ferecate, de către o doamnă între două vârste în papuci de casă. Evident că închid gura, dar mă apropii de biroul patronat de doamnă ca să îi cer permisiunea, după ce îi comunic că amândoi avem permise ale bibliotecii, să ocupăm două locuri ale sălii de lectură. O simt că se eschivează, apoi chiar mi se confirmă simțirea, fiindcă o ascultăm, nu știu dacă mai sunt locuri, dar am nevoie de permise. Înțelege limbajul trupului meu care îi transmite că am venit să stăm, de aceea ne conduce către sala de lectură, impropriu numită astfel întrucât aceasta este improvizată prin postarea a patru mese de calculator, cu calculatoare pe ele și cu scaune sub ele, printre rafturile cu cărți. Găsim o masă și două scaune pentru amândoi și ne instalăm la treabă. Doamna revine regulat în încăpere iscodindu-ne, deși aș zice că avem o apariție potrivită cu un astfel de loc, de aceea mă ridic și îmi iau inima în dinți să refac drumul către mașină, acolo unde țin eu minte că am lăsat permisele noastre de acces în bibliotecă pentru a nu le rătăci, permise de care nu am mai avut nevoie în ultima vreme la sediul central al bibliotecii, situat în centrul orașului. Ajung mult mai repede înapoi la mașină decât am venit, nici câinii nu par a mai sălășui prin zonă, unde cotrobăi în torpedou printre hârtii și chestii inutile ce s-au strâns buluc după vacanța de schi. Găsesc din fericire permisele, deși am stat cu sudălmile pe limbă de atâtea stihii ale lumii moderne rătăcite în torpedou, și reiau calea știută deja spre biblioteca noastră. Doamna scrutătoare în papuci de casă de după birou mă primește pe mine, dar mai ales primește permisele mele cu o răsuflare de ușurare, se pare că i-am dat ceva bătăi de cap cu prezențele noastre nefamiliare din biblioteca de cartier bucureștean și, deasemenea, se pare că două cartonașe stampilate de o autoritate locală valorează mai multă încredere și liniște decât două persoane curate, îmbrăcate bine și cu chipuri zâmbitoare, mamă și fiu. Aaa, și bucățile de hârtie mai valorează ceva în plus, un zâmbet.