marți, 11 septembrie 2012

Despre permanenta și necesara căutare a armoniei

În general, handicapurile fizice tind să fie compensate de dezvoltarea peste medie a altor abilități, ce înlesnesc adaptarea la mediu a persoanei respective. De ce ar sta lucrurile altfel în cazul dizabilităților psihice, în definitiv creierul este tot un organ, deși aflat într-o covârșitoare necunoscută față de puterea de înțelegere omenească actuală. Îmi imaginez acea disfuncționalitate discretă la un nivel superior de integrare a informațiilor, dar pot deasemenea să bănuiesc o supraadaptare funcțională a structurii subcorticale adiacente. Nu pot înțelege altfel finețea acordului de rezonare la un nivel senzorial înalt al lui Kiti cu noi, un acord înscris ontogenetic în codul nostru de dezvoltare, căci și un bebeluș are capacitatea de a rezona instinctiv cu părinții lui, însă a cărui finețe apare după îndelungate antrenamente de șlefuire anevoiase și dureroase.

Catinca Maria ne percepe sfâșietor de adânc temerile, defensiva, neînțelegerile și neputința cu care ne confruntăm în relația cu ea. Iar când simte, ea reacționează, căci o știi, e liberă de prejudecăți sociale. Reacțiile ei ne fulgeră în moalele capului uneori, smintindu-ne, iar sminteala ce ne absoarbe temporar rațiunea ne face răi și triști în exprimare. Iată cum cercul se face vinovat de exces de
 autoritate, de labirint fără scăpare. Dar viciul cercului nu este de neînvins, ajunge să te oprești o clipă pe o cărare mai blândă de arc și să numeri secundele ei, una, două, trei... Să te întorci împotriva curentului de negură stârnit și să îți cauți armonia. La, la, la.

Copilul se crește în respect. Știu că știi și știu că știu asta. Păcat că uitarea e în firea omului. Vreau să mi-o reamintesc mereu și de-asta o scriu aici. Copilul merită încredere și respect.

Niciun comentariu: