joi, 26 mai 2011

Un pepene ispititor la masa noastră de bucătărie

 O aşteptăm pe Kiti. E seara de miercuri, e ziua cea mai lungă pentru ea. Se întâlneşte la şase cu tati la metrou de unde pornesc amândoi spre casă. Masa din bucătărie e aranjată doar pe bucăţica lui Kiti, treimea din mijloc, de pe partea copiilor, de masă. Pentru că masa noastră de bucătărie este una dreptunghiulară echilibrată, adică cu lungime şi lăţime bine proporţionate, înaltă încât folosim scaune, şi ele înalte, de bar, are o suprafaţă atât de mare cât să nu îi permită cu uşurinţă lui Kiti să se servească nepoliticos, din farfuria persoanei de vizavi, şi fără limite, din platoul cu bunătăţi aşezat strategic către unghiul cel mai îndepărtat de Kiti al mesei. Una dintre cele două lungimi ale dreptunghiului descris de masa noastră de bucătărie aparţine copiilor, ale căror locuri au fost desemnate după o analiză atentă a posibilelor consecinţe ce ar decurge din respectivul aranjament. Masa noastră de bucătărie este ataşată cu şi pe o lăţime de perete astfel că locurile copiilor au următoarele poziţii: lateral perete, mijloc şi lateral bucătărie. E ca o problemă de matematică de clasa a doua sau de grădiniţă, hmmm, nu contează. Iată cum stau lucrurile: o mamă vrea să aranjeze trei copii, pe H, K şi F, pe trei locuri la o masă ca cea de mai sus. Aflaţi cum îi aranjează mama la masă pe cei trei copii ştiind că: doi dintre copii adoră arta rupestră, iar diferitele soluţii alimentare existente pot constitui, împotriva voinţei mamei, ideale materiale colorante; băieţii tind să se ciondănească uneori chiar şi în timpul mesei, deci ei nu trebuie aşezaţi în proximitate imediată unul de celălalt; F şi H sunt de acelaşi sex, diferit de al lui K, iar H este cel mai mare dintre copii. Hi, hi, e gata pentru rezolvare problema mea. Aşadar, treimea de masă pregătită pentru Kiti, care vine de la şcoală întotdeauna însetată şi înfometată, o aşteaptă curată şi atrăgătoare datorită rotundului roşu de cauciuc ce ţine farfuria încă neîncărcată cu mâncare. Obişnuită fiind să o aduc zilnic eu acasă pe Kiti, în fiecare miercuri seara, când apare în uşă însoţită de taticul ei, mă emoţionează. E obosită după o zi plină, bucuroasă să fie acasă în sfârşit, uşor nerăbdătoare să ducă repede la bun sfârşit paşii ce o aduc în bucătărie şi anume să-şi ducă pantofii pe raft în debara ( nu se descălţă întrucât Kiti face compromisul să stea încălţată numai când este absolut necesar, iar când călătoreşti cu maşină nu ai neapărată nevoie de încălţăminte), apoi să se spele la baie pe mâini şi atât. Se aşează întotdeauna pe locul ei din mijloc, iată că am dezvăluit o parte din soluţia problemei de mai sus, şi aşteaptă cuminte. Uite-o şi acum cât de frumos stă la masă, cât de delicat ţine furculiţa între degetele ei lungi şi subţiri, cât de discret se ajută cu două degete pentru a-şi umple furculiţa cu mâncarea ei preferată. O vezi, tati? O văd, cât de mult o iubesc! Kiti mănâncă mai frumos decât oricând parcă în seara asta, eu îmi ocup locul pe lăţimea liberă a mesei, iată-mă şi pe mine localizată în bucătărie, şi îi vorbesc cu gura, îi zâmbesc cu ochii şi îi mângâi părul din creştet cu mâna dreaptă. Da, la şcoală a fost frumos, îmi arată calm şi zâmbitor, da, sunt obosită puţin, îmi răspunde cu vocea ei groasă şi pâine, te rog, îmi cere cu vorba şi cu mimica ei de fetiţă cumsecade. Îşi termină tot din farfurie, se şterge pe degetele uşor mânjite cu sos şi pe guriţa roşie ca o căpşunică cu şerveţelul pregătit pentru ea pe care îl duce la coşul de gunoi fără să îi cer asta şi revine la masă. Îl strig şi pe Felix care a aşteptat-o răbdător pe Kiti pentru desertul constituit din pepene verde, rece din frigider, pe Horica nu îl strig, el se înfruptă deja din desertul lui, cântă la chitară în camera de muzică şi Kiti începe să râdă. Aşa râde Kiti, când vede un pepene verde. Şi mie îmi vine să zâmbesc şi chiar o fac când înfig cuţitul cu lama lată în coaja pepenelui copt la auzul sunetului înfundat de pocnitura sănătoasă ce îl scoate atunci când se sparge şi se dezvăluie în toată splendoarea texturii sale promiţătoare de senzaţii gustative excepţionale. Mi se face brusc o sete de nestăvilit, îmi simt lăcomia de care mi s-a povestit că mă caracteriza copilă mică fiind răbufnind, ca atare îi înţeleg şi aprob chiotul de fericire lui Kiti, mai ales că e atât de molipsitor încât şi Felix pare în culmea fericirii. E atât de bine să fii liber! Binenteles că dăm gata toţi trei aproape tot ditamai pepenele, eu sunt dirijorul care invită pe rând trei guri la desfătare, nu înainte de a elibera de impurităţi materia binefăcătoare simţurilor noastre gata de a fi ostoite.
 
 Cina fetiţei noastre harnice se încheie cu rearanjarea mesei pe care o realizăm împreună. Spăl două farfurii, câteva furculiţe şi o tavă sub atenta observare a lui Kiti, o pup iar pe obrajii rotofei şi părăsim bucătăria pe ziua de azi. Aici ar fi trebuit să închei, însă nu pot să o fac până nu dezvălui soluţia problemei din text. Horica ocupă locul de la perete, Kiti stă la mijloc, iar Felix are locul dinspre capătul liber al mesei noastre de bucătărie. Şi trebuie, simt asta, să îl plasez şi pe tati undeva, la masa noastră de bucătărie: la perete, vizavi de Horica. Uff, ce relaxare!

(sursa imaginii)

Niciun comentariu: